Cere si vei primi… dar cere odata!

No comments
Acest articol se adreseaza parintilor batuti in cap fara rabdare.

 Ti s-a intamplat vreodata, cand erai copil, sa vezi un mar sau o acadea la un coleg si sa ti se faca pofta? Totusi timiditatea sau conditionarile parintilor tai, cum ca nu e frumos sa faci asta, te-au impiedicat sa spui ceea ce simti…

Problema devine si mai apasatoare acum ca esti adult. Cum? Sa ceri ceva ce are celalalt? Sa incerci tu sa iti imaginezi doar, ca un copil stie mai multe decat tine??? Stiu. Nu poti. Te doare orgoliul, ego-ul si prostia in care ai trait.

Cum te simti cand vezi ca un pusti de 14 ani are mai multa inocenta si inteligenta decat tine?? Si mai mult, inconstient esti invidios pe el. Nu il lasi sa-si dezvolte aceste calitati, pentru ca nici tu nu ai fost lasat. Il toci la cap toata ziua: “Invata, invata, invata!” Il innebunesti cu faptul ca Internetul e nociv si ii interzici sa scrie poezii sau sa deseneze, ca oricum alea sunt prostii, iar arta nu mai este apreciata. Daca nu stie sa scoata bani din blog atunci sa nu-l mai faca. Ti se pare frumos, nu? NU. Stiam eu ca nu.

Permite-mi sa-ti spun ca el stie deja mult mai multe decat tine, dar te lasa in pace. Are si el o limita a rabdarii si a prostiei pe care o poate tolera.

Din acest motiv devine agresiv cand il inhibi si-i ingradesti libertatea. Din acelasi motiv se imbraca numai in negru, si tot din acelasi motiv nu vrea pur si simplu sa vorbeasca. Pentru ca esti mult prea prost pentru nivelul lui de comunicare.

Iar daca indrazneste sa spuna ceva, o soapta chiar, il consideri obraznic, tupeist, nerespectuos etc. Saracul nu a facut decat sa-ti arate cum esti, s-a comportat ca o oglinda, pentru ca numai asa poate sa te ajute sa evoluezi.

Cel mai mult ai de invatat TU de la copilul tau. Dar indazneste macar sa ii ceri sa te invete, pentru ca altfel nu o va face.

Iti povestesc o intamplare, din sala de asteptare din Gara de Nord. Doua femei foarte increzute, aka țațe, cu un baiat de 7-8 ani. Il chema Stefan. Am observat ca tot il “amenintau” cu diverse si el nu mai scotea o vorba. L-am intrebat eu cum il cheama si exact in momentul respectiv au inceput țațele: Spune-i doamnei cum te cheama! Nu ai limba? Nu fi obraznic!! Ti-a mancat pisica limba hi-hi-hi…

Bineinteles ca el nu a spus nimic. Si nu de obraznic, nici de timiditate, ci pentru ca pur si simplu nu mai era nevoie.

Un alt copil de vreo 2 ani se plimba printre scaune si voia sa iasa afara. Mama lui nu-l lasa si tot tragea de el. Si copilul plangea si dadea din picioare. La un moment dat țațele au inceput sa-i spuna copilului, peste comunicarea pe care o avea cu mama lui, ca sa nu iasa afara ca “vine bau-bau”.

In acel moment rabdarea mea a ajuns la limita! Am simtit ca mi se urca sangele in cap. Am incercat sa le spun cat mai diplomatic posibil ca “NU EXISTA BAU-BAU!!!” si sa nu mai creeze in capul copiilor tot felul de fobii, pentru ca ei stiu foarte bine de ce sunt aici si ce au de facut.

Dap. Eu sunt unul din acesti fosti copii, care te va invata pe tine cum sa ti-i educi pe ai tai. Eu nu voi vrea sa am copiii mei pentru ca TE AM PE TINE. Si sa te fereasca Dumnezeu sa-mi iesi in cale, ca o sa fie vai si amar de BAU-BAU-ul tau.

No comments :

Post a Comment