Absurd

“Carevasăzică fericirea nu e pentru mine”, i-am răspuns zâmbind ironic. “Dragul meu, ştim amândoi prea bine că fericirea despre care vorbeşti tu e pentru oameni limitaţi, pentru cei care se mulţumesc cu puţinul care le e dat şi nici măcar nu îndrăznesc să aspire la mai mult, e pentru cei cărora le este de ajuns un răsărit de soare, o floare, un zâmbet, un compliment neînsemnat. Nu mă înţelege greşit, ştii că şi mie-mi plac prostiile astea, numai că nu mă fac fericită, pentru mine sunt nişte simple bucurii. Poţi să înţelegi? n-am atins niciodată fericirea, m-am împiedicat întotdeauna în bucurii. Dar refuz să cred că nu se poate mai mult de atât şi de asta încă mai caut, sunt convinsă că într-o zi cu soare o să fiu şi eu fericită, numai că fericirea despre care îmi vorbeşti tu este una comună, accesibilă oricui. Adică poţi să o iei s-o ambalezi frumos cu funda şi legat la ochi să o faci cadou oricărui individ de pe stradă; o să îţi mulţumească şi îi va fi de ajuns, pentru că oamenii în general se mulţumesc cu aceleaşi lucruri, majoritatea sunt la fel, oricât de diferiţi s-ar crede ei. Asta e ceea ce nu înţelegi tu, că eu nu sunt la fel ca restul. De fapt înţelegi, numai că eşti bărbat şi ţi-e greu să accepţi că mie tu nu îmi eşti de ajuns, nu îmi e de ajuns fericirea, pe mine nu mă mulţumeşte puţinul vostru… Absurd? Te rog, deschide odată ochii să vezi că eşti şi tu ca mine.

Mă pierd, uneori mă pierd în mine şi simt că nu mai am scăpare. Mi-e teamă de întunericul pe care-l port în suflet, de haosul dintr-o minte pe care nici măcar eu nu o mai pot limpezi, dar deseori obosesc să lupt, aşa că mă las purtată tot mai adânc în abis până mă înspăimânt de ceea ce găsesc acolo. Am nevoie de o mână care să mă tragă la suprafaţă, nu de un suflet slab care să se piardă şi el în mine. Am nevoie de un monstru care să domine monstrul din mine, vreau să-mi trag seva din tine. Vreau să mă iubeşti şi să nu mă iubeşti în acelaşi timp…e nevoie uneori să nu iubeşti pe cineva ca să poţi să-l salvezi, aşa că am nevoie de tine să fii puternic. Vreau să fii, că altfel o să dispari cu totul în mine, o să te scurgi sărut cu sărut, mângâiere după mângâiere, o să te asimilez celulă cu celulă până când, din prea multă iubire, o să renunţi de tot la tine. Şi o să mă faci să plec, căci prefer să plec decât să-mi fie milă de bărbatul pe care odată l-am iubit, m-ar deprima să văd ce am făcut din tine. Mă faci să plec ori de câte ori nu te mai recunosc. Te iubesc cel mai mult atunci când tu eşti tu, fără cea mai mică urmă de mine în tine. Atunci mă înnebuneşti de nu ştiu ce-i cu mine, când nu am niciun control asupra ta, te vreau când nu mă vrei, când nu pot să te am. Mi-e sete de tine când nu mai ai nevoie de mine, atunci când te reclădeşti şi eşti tu din nou, numai atunci pot să mă întorc la noi. În rest nu vreau să te văd, te urăsc când mă uit la tine şi mă văd pe mine.

Nu fi slab, am nevoie să fii puternic. Lasă odată mănuşile alea jos şi pune mâna pe mine, ia-mi sufletul şi fă-l bucăţi, fii fără milă. Spulberă-mi toate visele şi calcă-mi în picioare voinţa, fă ce vrei din mine, modelează-mă între degete după cum îţi place ţie. Ia-mi viata şi frânge-o între palme cu sălbăticie, aici şi acum fii fără teamă, loveşte-mă înapoi ca să-mi arăţi cum doare. Fă scrum din gânduri şi lasă-mă goală. Dezbraca-mă de emoţii şi încarcă-mă cu tine. De mă iubeşti, nu mă iubi, salvează-mă din mine.

Deschide ochii, iubitule! dă-ţi seama că şi tu eşti la fel, îţi place să suferi, eşti mutilat emoţional, de aia te-am şi ales… Îţi place şi ţie să plec şi să iau cu mine părţi din tine, tu singur te laşi descompus. Altul în locul tău s-ar lepada de pseudoiubirea noastră, dar tu, în schimb, rămâi aici fără ca măcar să te clinteşti din loc. Da, fericirea m-ar face nefericită, dar şi tu eşti la fel de absurd ca mine… înţelegi acum?”